~~~ ingerasulmeu ~~~ :: Lumea din exteriorul lumii interioare.

Trimis: 14/10/2006 12:27

...nu stiu ce altceva sa fac, decat sa-mi pun gandurile, aici, si sa le dezbatem impreuna daca doriti.

Zilele trecute imi povestea o prietena despre o persoana ce o cunoaste de foarte multa vreme si pe care o admira din toata inima si fata de care are stima si tare si-ar mai dori sa fie si ea întocmai ei.
Aceasta femeie (mama a 4 copii) are un suflet mare (imi spunea) si niciodata nu o vazuse nervoasa pe nimeni si nimic, iar daca auzea ceva rau spus de cineva incerca sa gaseasca explicatii si sa indulceasca totul iar daca cineva ii arunca vreo vorba mai rea incerca deasemeni sa explice ca :cu siguranta nu asta dorea sa spuna si ca nu a fost un moment mai neplacut prin care a trecut persoana si ca nu a gandit asa ceva. Mereu incearca sa fie buna si niciodata nu arunca cu vorbe si nu facea fapte de care sa nu fie mandra<daca>.
M-am gandit ca nu mi-ar place o asemena persoana care-mi inspira o complecta naivitate si parca un fel de prefacatorie, dar in acelasi timp in sufletul meu ma gandeam ca rare sunt asemenea fiinte si parca nu vroiam sa recunosc ca ar putea fi reale si cautam scuze nu foarte bune, sa justific un asemenea comportament - copilaresc, avand in vedere omenirea in care traim.
Acum imi e rusine ca am gandit asa, pt. ca sufletul nostru e o binecuvantare iar noi l-am pervertit si nu vrem sa stim ca exista fiinte are au reusit sa si-l pastreze curat.
M-am gandit apoi la lumea de afara- cea in care traim si pe care o respiram . La acel ceva palpabil si dureros de real- lumea aceasta.
Apoi m-am dus mai departe cu gandul la societatea noastra interioara unde nimeni si nimic din exterior nu poate patrunde si unde , ne ascundem cand dorim sa ramanem cu noi insine si acolo unde nu poti purta masca si nu poti minti- acea lume care te cunoste cel mai bine si unde ingropi amintiri si sentimente, unde e suferinta si bucurie, unde sunt trairi de neinteles, unde ai dori sa controlezi uneori mai mult decat o faci si ....da mulțimea inimii tale- o lume de toata lumea ascunsa.
O lume care la inceput e pura si prin 'ochii' careia vedem totul asa de curat si frumos, fiind copii. Dar pe masura ce crestem ne schimbam si dorim sa ne impunem si sa detinem controlul asupra fiintei din interior, daca asupra lumii exterioare nu reusim.
Inima care doreste sa ramana asa cum era de la inceput se lupta cu fiinta umana ce face fata transformarilor si devin de cele mai multe ori dusmani si nu aliati in traversarea zilelor si a tuturor lucrurilor si evenimentele ce vin in 'intampinarea' Omului.
Iar acum ma gandesc: daca inima e curata oare nu e absolut normal sa vezi altfel lumea din exterior?
Cand inima e pervertita e absolut logic ca toate lucrurile ce le vezi si simti cu inima isi altera nuantele (curate si limpezi la inceput) si apoi e usor sa simti indoiala si frustrare, sau sa studiezi totul si mereu sa pui in balanta. E natural ca devine o lupta pt. supravituire, nu?
Oare sa fie vorba de naivitate?
Decat sa recunoastem puritarea, mai bine dam cu pietre 'de ciuda' ca noi am pierdut acel ceva esential.

Astept gandurile voastre!

Trimis: 18/10/2006 13:04

Lidi, ceea ce ai scris tu m-a facut sa ma gandesc din nou la ideea centrala a filosofiei si a pedagogiei lui J.J. Rousseau: ,,oamenii se nasc buni de la natura, dar societatea ii transforma si-i face rai". Mult adevar se afla in aceaste cuvinte, insa ar fi deja prea mult sa absolutizam.
Eu am ajuns de mult la o concluzie: daca iti dezvalui sufletul in totalitate, daca lasi sa ti se vada bunatatea asa cum este ea, daca reactionezi la rautati, ipocrizie, cinism, tot printr-o atitudine toleranta si blanda, deja intri in categoria naivilor. Pe mine mama m-a invatat ca trebuie sa fiu buna cu ceilalti, darnica, amabila. Multi ani i-am urmat caile si am incercat sa raspund rautatii, chiar cruzimii unor oameni, asa ca ea: cu blandete, cu toleranta. De fiecare data am suferit, asa cum dealtfel a suferit mama mea toata viata. La mine mai e ceva: eu din fire sunt mai impulsiva si mai agitata, de aceea mi-a fost si mai greu sa raman calma in anumite situatii, cand imi venea sa reactionez oricum, numai calm nu. Dar am reusit, cu multa autoeducatie. In fine... am constatat ca in lumea aceasta nebuna, in care de multe ori guverneaza legea junglei, trebuie sa lupti si sa folosesti deseori armele celorlalti. N-am castigat mai nimic finnd mereu buna si intelegatoare. Dimpotriva, s-au gasit destui care sa profite de asta. Asa ca... acum pot spune ca am ajuns la un oarecare echilibru. Incerc sa ofer fiecaruia dupa merit. Mai gresesc, dar stiu sa-mi cer iertare si sa ma revansez daca e nevoie. Inca n-am ajuns la stadiul in care sa trec peste cadavre, sa-mi tradez prietenii sau mai stiu eu ce pentru a-mi atinge scopurile, chiar daca uneori eu am fost tradata. Si sper sa nu ajung niciodata acolo. Tot ce stiu e ca am de dus inca numeroase lupte: cu mine, cu ceilalti, cu sistemul nu stiu care, cu mentalitatile sau principiile unora.
Pe mama despre care ai povestit pe de o parte o admir, pentru ca are o structura interioara aparte. E greu sa supravietuiesti in nebunia asta in care traim, tolerand mereu si mereu indiferent ce si oricat. Pe de alta parte, cumva o compatimesc, deoarece stiu ca oricand poate fi ranita, tradata, se poate profita de ea.

Trimis: 22/10/2006 23:26

eu cred ca aici e chestie de "alegere". Depinde cat de bine te simti in pielea ta de "om bun".
Si eu fac parte dintre acelea care au fost fete bune, saritoare, muncitoare...si nu mai sunt. De ce? Pentru ca in bunatatea mea credeam ca si ceilalti sunt la fel dar nu au timp sa o arate sau...sunt timizi...sau, nu stiu nu puteam sa vad eu cruzimea si invidia...Si apoi viata mi-a tras-o.Am fost mintita, inselata s-a profitat de pe urma mea...
Prietena mea cea mai buna m-a tradat, la servici doua persoane au ajuns in posturi cheie datorita muncii si mintii mele...persoane pe care le-am considerat inofensive si-au aratat coltii cand am avut la randu-mi trebuință de ajutor...Acum ...pur si simplu fac exercitii de stapanire...Ma feresc sa mai imi fac prietene intime, sa imi mai impartasesc opiniile legate de bunul mers al lucrurilor in activitatea profesionala...Multi din cei care ma cunosc mai demult, sunt surprinsi de fermitatea de care dau uneori dovada in discutii pentru ca nu eram asa.Ceea ce vreau sa spun este ca nu ma simt tocmai OK in pielea mea, dar altfel as fi avut mai mult de suferit, pentru ca ma intrebam prea des: "ce fel de om este asta de poate sa faca asa ceva?".."tocmai mie..."...

Trimis: 10/07/2007 08:02

Eu intre timp m-am facut chiar rea. Reintoarsa la serviciu, am constatat ca alte si alte persoane au avansat, eventual pe munca altora, si nimeni nu mai are loc de ele. Acum (deja) multi ani, mi se spunea ca n-am experienta, ca sunt al inceput de drum, ca trebuie sa mai astept. Am asteptat, am invatat, am ,,furat" de la altii. Dupa concediul de maternitate, mi s-a spus ca trebuie sa ma readaptez, sa mai vad, sunt lucruri deja incepute si n-am cum sa ma bag. N-am cum??? Le-am aratat eu lor. :lol:

Pur si simplu, nu mai pot sa suport dorinta de acaparare a unora. Nu se mai satura: de bani, de prestigiu, de a-si pune numele pe orice.

Trimis: 13/07/2007 10:23

Eu cred ca cam asa ceva se intampla peste tot la locurile de munca dupa o perioada de pauza.
Si mie mi-e teama de ce asi putea 'gasi' la servici daca ma-si intoarce, dar am norocul ca inca nu trebuie sa-mi bat capul cu treaba asta si sa-mi scot peri albi.
Banuiesc ca si eu mi-asi transforma atitudinea desi nu asi vrea sa zic asta.
Cred ca e multa rautare si dorinta aiurea de afirmare, iar cu oamenii din categoria asta nu stiu zau ce e de facut... :shoot:

.

Trimis: 05/01/2008 01:35

Sper sa nu fac o boacana, pt ca nu imi amintesc exact, dar parca Bukovsky (oare am scris corect?) a spus ceva de genul : fiecare om se naste geniu si moare idiot!
Poate ma corecteaza cineva .....ca banuiesc ca nu e 100% întocmai citat.